Iubirea e asemenea mării. Uneori e liniştită, alteori e furtunoasă. Corabia ce se află în larg e sufletul omului care este purtat de valurile iubirii. Iar cu cât corabia este mai în larg cu atât sufletul este mai impregnant de sentimentul suprem şi mai dornic să-i cunoască tainele. Dar cârmuitorul? Cine este? Este raţiunea care oricât s-ar lupta cu valurile, sfârşeşte prin a se lăsa prinsă în mrejele iubirii. Dar ce s-ar face o corabie fără apă? Dar un suflet fără iubire?

Eşti un fulg din zarea cea curată,
Eşti o linişte a nopţii minunată,

Eşti un vis al nemuririi ce-l atrag,
Eşti un înger al iubirii, înger drag.

Eşti zâmbetul în larg ce se destramă,
Un gând în permanenţă ce mă cheamă.

Eşti o aripă de soare şi de vânt,
Eşti o lacrimă în floare pe pământ.

Eşti zâmbetul ce cade pe-a mea faţă,
Eşti boabele de rouă în prag de dimineaţă.

Eşti un zâmbet, eşti o aripă de vis,
Eşti un cântec, un dor de necuprins.

Eăti o lacrimă din ochii mei vioi,
Eşti un dor ce plânge pentru noi,

Eşti o viaţă-nfloritoare ce-o ador,
Eşti o pasăre ce o răpesc din zbor...

Am plutit pe marea fericirii
Şi mă miram cum de plutesc,
Sub cerul magic al iubirii
Pe care iată, astăzi o trăiesc.

Ne pierdeam în valuri mari
Distanţele erau aşa de mici,
Pluteam aşa de solitari
Doar noi, două bărci mici.

Zburam apoi în spaţii ireale
În dimineţi cu soare plin,
Ne atingeam braţele goale
Fără să ştim că noi plutim.

Nu ne ascundeam de lume
Care de noi era departe,
Aveam atâtea a ne spune
Pe a iubirii valuri înspumate.